Ioan I. Mironescu (13 iunie 1883, Tazlău, judeţul Neamţ - 22 iulie 1939, Tazlău)

 Este fiul Sofiei (născută Honcu) şi al lui Ioan Mironescu, învăţător. Bunicul pe linie paternă se numea Moraru, iar fiul acestuia, Ioan, se va înscrie cu acest nume la Şcoala Normală din Bucureşti, unde profesorii îl trec în catalog Mironescu. Reîntors pe meleagurile natale, tânărul învăţător se va stabili în Tazlău. Cel de-al doilea copil, din cei şase pe care i-a avut familia Mironescu, este Ioan Eugen, viitor medic şi scriitor. Omul de ştiinţă îşi va semna lucrările Eugen I. Mironescu, literatul, în schimb, va alege iniţiala primului său prenume, dublând-o cu aceea a tatălui.

Face şcoala mai întâi în satul natal şi la Piatra Neamţ, continuându-şi învăţătura în Iaşi, la Liceul Naţional şi apoi la secţia clasică a Liceului Internat, absolvit în 1904. Aici îl are profesor pe G. Ibrăileanu, care îl remarcă pentru primele încercări literare. Din 1905 devine student la Facultatea de Medicină şi la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii ieşene. Va absolvi doar medicina şi din 1910 este preparator la Clinica Dermato-Sifilitice a Spitalului „Sf. Spiridon" din Iaşi, unde în 1912 îşi susţine şi doctoratul; face şi studii de specializare la Berlin. Profesor universitar şi şef de clinică din 1921, a fost membru în mai multe societăţi de ştiinţe medicale şi de ştiinţe naturale.

       Debutează cu două schiţe, La priveghiu şi La praznic, într-o revistă a elevilor de la Liceul Internat. Colaborează mai ales cu schiţe şi nuvele, dar şi cu publicistică socială la „Viaţa românească" (prima scriere e La cumătrie, în 1906), „Avântul", „însemnări literare", „Solia Moldovei", „Însemnări ieşene". Cea dintâi carte de literatură este o culegere de nuvele, Sandu Hurmuzel (1916). Urmează Oameni şi vremuri (1920) şi Într-un colţ de rai (1930), ambele adunând povestirile apărute în reviste, dramatizareaCatiheţii de la Humuleşti (1938) şi Iulie Radu Teacă (1940), tipărită postum. Mironescu a scris articole de atitudine (în 1907 a fost chiar arestat ca „instigator"), a cochetat cu teatrul, dar vocaţia lui este aceea de povestitor.

      Fără a fi una autobiografică, opera lui Mironescu se reazemă, totuşi, pe realităţile unei istorii trăite nemijlocit. Din cadrele ei coboară personaje ca Irimie Honcu şi Tulie Radu Teacă, portretizat în nuvela care îl propune drept erou titular. Elevul de altădată îşi petrecuse o vară la stâna acestui inimitabil mucalit, mocan în Breţcu, care îi oferă prozatorului prilejul să realizeze admi­rabile efecte umoristice, bazate pe comicul de limbaj, pe relatarea amănunţita a unor gesturi şi obiceiuri ieşite din obiş­nuit.

       Cel ce se visa actor avea, se pare, însuşiri scenice reale, dovadă adolescentul evocat în Taclale de pensionari, în care, sentimental, autorul s-a proiectat. Renunţând la scenă, Mironescu va purta mereu nostalgia acesteia. Îi plăcea să povestească şi avea abilitatea de a „interpreta" o poveste dându-i o coloratură dramatică. Surprinde, ce-i drept, de cele mai multe ori în prozele sale situaţii şi caractere prin chiar structura lor tensionate. E, între altele, şi cazul revoltei din 1907, la care fostul student medicinist fusese deopotrivă martor şi participant. Atitudinea deschisă în favoarea celor năpăstuiţi, pentru care va fi, de altfel, condamnat şi închis, se regăseşte în relatarea dramei lui Furtună Veteranul.

         Prozatorul se apropie cu o caldă simpatie de o umanitate în fond tragică, proiectându-i chinurile, izvorâte din sărăcie, boală şi mizerie, pe un ecran de epocă de un crud realism. Alte pagini vor tinde să complinească şi să nuanţeze aria tematică predilectă, aducând în prim-plan psihologia celor sortiţi să facă, neştiuţi de nimeni, istorie.

      Semnificative rămân povestirile Căprarul Gheorghiţă sau Unul dintre necunoscuţi, inspirate de primul război mondial, în care scriitorul fusese el însuşi angrenat ca medic-sublocotenent. O parte a scrierilor sale se opreşte, de altminteri destul de stăruitor, asupra vieţii cazone, fie urmărindu-i consecinţele nefaste în rândul simplilor recruţi de la ţară (Sandu Hurmuzel), fie luând act de corupţia şi ignoranţa militarilor de carieră (Toto-n război), fie punând la stâlpul infamiei politicianismul, demagogia şi pretinsul patriotism.

         Prozatorul merge de cele mai multe ori pe linia caricaturală inaugurată de Anton Bacalbaşa, dar - cum s-a observat - anticipează, în multe privinţe, umorul acid din proza lui Gh. Brăescu. Oricât şi-ar fi lărgit însă registrul tematic, Mironescu n-a putut uita nici o clipă că este - cum îl definea Mihail Sadoveanu - marele „prieten al ţărănimii" şi a ştiut să-i facă auzite durerile.